data: din 22 mai 1971 (duminica); din 18 iulie 1971 difuzare și pe TVR 2, tot duminica, de la ora 22.10
ora: 18.30-19.20 / 18.10-19.00 (variabilă)
program: film serial pentru tineret "Planeta giganților" (difuzat în cadrul emisiunii magazin Post Meridian). Titlul original: Land of Giants (1968-1970). Scenariul și regia Irwin Allen. Cu: Gary Conway, Don Matheson, Stefan Arngrim
total episoade: 51
ultimul episod difuzat: 30 aprilie 1972
Noul serial se anunţă interesant prin copiosul său umor englezesc, brodat pe o poveste dragă tuturor din copilărie (Scânteia Tineretului, 25 mai 1971)
O navă spațială de pe Pământ se prăbușește pe o planetă asemănătoare, pe care totul, inclusiv locuitorii, sunt de 12 ori mai mari decât cei de pe Terra.
VIDEO din 1971 cu momentul din timpul transmisiei la tv
program: Central Park West - film serial, SUA, 1995-1996. Titlul original: C.P.W. Cu Mädchen Amick (Carrie Fairchild), John Barrowman, Melissa Errico, Raquel Welch
Darren Star, responsabil pentru seriale celebre, ca Beverly Hills 90210, Melrose Place, Sex and the city, aduce în atenție un serial plin de acțiune, suspans, răsturnări de situație. Un cuplu ajuns la New York are parte de provocări mari. Ea trebuie să conducă o agenție în care lucrează fiica patronului și care pune ochii pe soțul șefei. Când acesta începe să-i ciugulească din palmă, ea îi întoarce spatele, însă răzbunarea este la colț. Acțiunea este plină de lupte pentru bani, sex și putere.
Total episoade: 21
Ultimul episod: 2 februarie 1997 (duminică, 22.10-23.00)
video: episodul 1 (celelate episoade disponibile pe Youtube)
program: Sfântul - film serial de acțiune (Marea Britanie, 1962-1969, titlu original The Saint). Cu Roger Moore, Ivor Dean, Leslie Crawford
Cunoscutul erou al scriitorului Leslie Charteris apare pe micul ecran, într-un ciclu de filme care-i prezintă numeroasele avennturi. Obișnuit să facă dreptate singur - de câte ori poliția se dovedește inabilă și ineficate - Simon Templar, supranumit "Sfântul", va pedepsi crimele unui afacerist venal, făcându-l să cadă în propria lui capcană. Astă seară veți urmări primul episod din seria de aventuri, realizată de John Ainsworth. (din programul tv)
Sfântul este un fel de Robin Hood al vremurilor moderne. El împiedică răufăcătorii să își duc la bun sfârșit intențiile. Atunci când se anunță o recompensă, sau jafurile infractorilor nu sunt descoperite sau aceștia dispar, Sfântul intră în acțiune. Este mereu cu un pas înainte. Din fericire, farmecul personal, dar și cunoașterea psihologiei infractorilor, fac ca această misiune să fie pentru el una facilă.
Ultimul episod difuzat: 8 iulie 1967 (sâmbătă)
Serialul original: 118 episoade.
***
RECENZII
Se tot vorbeşte despre vedete. Un nou tip a apărut recent: vedeta de televiziune. E cineva care să nu deschidă televizorul cînd e anunţat Sfîntul? Trăsăturile lui morale şi fizice se contopesc în ochii noştri perfect cu cele ale interpretului său, Roger Moore.
Leslie Charteris, părintele Sfîntului şi inspiratorul acestor filme de televiziune a început să scrie încă de pe băncile universităţii aventurile „Sfîntului". Cu timpul, ele au ajuns să se desfăşoare de-a lungul paginilor a 36 de cărţi şi a sute de nuvele care s-au vîndut doar în Anglia în 22 milioane de exemplare. Acest personaj devenise deci un bun public. Zeci de milioane de oameni și-l imaginaseră în felul lor. Ecranizarea trebuia să facă față periculoasei confruntări a imaginii de pe ecran cu visele cititorilor.
Roger Moore a jucat cartea cea mare, acceptînd acest serial de TV, şi a cîştigat.
Dar în fond cine e acest Roger Moore? Are 39 de ani. (Cifra este exactă, nu e nici o greşeală de tipar). E fiul unui modest poliţist englez. Nu şi-a dorit să devină nici poliţist, nici detectiv, ci creator de desene animate. A studiat la o şcoală de arte şi şi-a început cariera la un ziar, fiind caricaturist. A vrut să urmeze Academia de artă dramatică, dar a venit războiul şi s-a angajat voluntar. Roger Moore a fost cooptat în echipa artistică a regimentului său. Cînd a fost demobilizat avea gradul de căpitan, dar n-avea serviciu. Pozează pentru fotografii publicitare - cremă de ras sau pastă de dinţi, între timp învaţă limbi străine - franceza, italiana. Obţine roluri neînsemnate în teatru, în echipe de turneu şi apoi un angajament pentru roluri de june prim. Dar vrea să facă cinema, la calea clasică, a Hollywoodului. Dă probe şi pînă la primirea răspunsului capătă un rol în teatru, dar piesa nu ţine afişul decît ... o seară. Viitorul „Sfînt" ştie să privească cu umor situaţia şi să persevereze. Lucrează mult, îşi îmbogăţeşte experienţa în teatru, la TV. Devine şi un sportiv apreciat, călăreşte, face scrimă. După doi ani, în
1954, obţine un contract cu Metro Goldwyn Mayer şi apare în filme ca Ultima oară cînd am văzut Parisul, alături de Elizabeth Taylor, în Melodia întreruptă şi altele. A învăţat meserie, dar gloria e încă departe: i-o va aduce televiziunea prin rolurile principale din serialele Ivanhoe (în 17 episoade), Maverick, eroul de western şi Alaska. Succesul obţinut în aceste foiletoane de epocă (care de altfel abundă la televiziune - Robin Hood, Wilhelm Tell etc.) îi uşurează obţinerea rolului cel mare, al Sfîntului.
Tocmai atunci, după ani de zile de discuţii, Leslie Charteris căzuse de acord ca televiziunea să producă o serie de 26 de filme după aventurile eroului său. Filmuleţele de o oră construite în jurul acestui personaj au desigur naivităţi şi - după ce se termină - uneori ne trezim decepţionaţi, ceea ce nu ne împiedecă să aşteptăm sîmbăta următoare, cu aceeaşi nerăbdare, să ne reîntîlnim cu sfîntul week-end-urilor noastre.
E adevărat, „Sfîntul" are legătura magică cu cheile tuturor enigmelor. El înţelege Tot şi poate Tot. E adevărat, el descifrează infailibil mecanismul subtil al sufletului omenesc şi mecanismele cele mai rafinate ale tehnicii moderne. Dar - Roger Molore ştie să-şi poarte cu umor aureola de sfînt şi să-şi privească cu un ochi amuzat propriile-i vitejii.
E adevărat, atîta perfecţiune ar putea fi monotonă, dacă n-ar fi stropită cu acidul ironiei. „Sfîntul" e şi nobil, şi dezinteresat, bun, deştept, curajos. Şi îi place şi frumosul - dar, în special, frumosul feminin... în fond, dacă „Sfîntul" nu e desuet, dacă îl privim totuşi ca pe un erou modern - e pentru că arma principală pe care o foloseşte e raţiunea. Şaradele lui cer aproape întotdeauna consum de materie cenuşie, iar Roger Moore ştie să le dezlege cu inteligenţă (de altfel, el a început să-şi regizeze singur unele episoade). Povestea comorii vechi, Omul care nu putea să moară etc.
Sîntem obişnuiţi pe ecrane în ultima vreme cu anti-eroi de genul celor realizaţi de Belmondo. Băieţi urîţi, simpatici şi cam puşlamale, pe care îi întîlneşti prea adesea în viaţă. „Sfîntul" e un personaj ireal şi totuşi tonic prin frumuseţea lui fizică şi morală, prin inteligenţa lui atotbiruitoare. Aventurile acestui cavaler al dreptăţii îmbrăcat în haine de ultima croială ating desigur fantasticul, de vreme ce întotdeauna el iese învingător, precum Făt-Frumos. Dar oare n-avem nevoie şi noi, cei mari, de basmele noastre, de feţi-frumoşii noştri?
Maria Aldea, revista Cinema, martie 1966
video: episodul 1 (restul episoadelor, disponibile pe Youtube)
data: 5 august 1972 (sâmbătă, episodul 1; reluare duminică, pe programul 2, de la 21.35)
ora: 21.00 - 21.55
program: Mannix (film serial de aventură, SUA, 1967-1975). În distribuție: Mike Connors, Gail Fisher, Ward Wood
Considerat unul dintre cele mai violente seriale ale acelor vremuri, filmul urmărește aventurile investigatorului privat Joe Mannix din Los Angeles. Acesta a lucrat anterior la agenția Interect, care se baza pe computere și o mare rețea operativă. În sezonul al doilea, Mannix își deschide propria agenție, unde lucreză alături de văduva de polițist Peggy Fair, secretara lui. Fiecare episod abundă în bătăi cu pumnii, urmăriri cu mașinile și împușcături.
Total episoade:194
Ultimul episod: 13 decembrie 1975, 20.50-21.40
Recenzii
Ideea «serialului de sîmbătă seara» a fost destul de multă vreme compromisă pe micile noastre ecrane. S-au încercat fel de fel de soluţii, muzicale sau «umoristice» (cum a fost serialul «Apartamentul», degenerat din lipsă de sevă şi umor), fel de fel de improvizaţii estivale, dar sîmbăta seara, fără serialul ei tradiţional, a fost mereu searbădă, anemică, i-a lipsit sarea... Era firesc să fie aşa. «Serialul de sîmbătă seara» nu este un capriciu al telecronicarilor sau al realizatorilor de programe... Sociologii ar putea demonstra, desigur, cu lux de amănunte (dacă n-ar avea treburi mai importante de făcut), că este o necesitate a unui public imens, nu numai de la noi, ci de pretutindeni. Nici o televiziune serioasă nu-și îngăduie luxul de a renunţa la serialele de sîmbătă seara, menite să transmită, prin aceiaşi eroi - aproape inevitabil îndrăgiţi, pentru că altfel producătorii filmelor respective ar da faliment-— ştafeta suspansului de la o săptămînă la alta...
După o perioadă de «post», aşadar, iată că misiunea reabilitării serialului de sîmbătă seara i-a revenit unui agreabil James Bond cu cotiere de funcţionar, pre numele lui conspirativ Mannix. De cîteva luni, titlul acesta sobru şi distins, căruia i se mai spune şi Mike Connors (aşa cum altora li s-a spus Roger Moore, sau Diana Rigg, sau Robert Stack), deşi numele acesta nu prea îi este de nici un folos, trece, sîmbătă de sîmbătă, prin întîmplări mai mult sau mai puţin palpitante, încercînd să dezlege «la vedere» enigmă după enigmă. N-are umorul acela elegant, de zile mari, al lui John Steed... N-are nici măcar un covrigel, acolo, în locul aureolei lui Simon Templar... Şi, dacă e s-o luăm «la bani mărunţi», enigmele lui, multe din ele, sînt sub valoarea produselor literare de serie din «Enigma» sau din «Aventura»... Şi totuşi, Mannix acesta, aşa cum este, şi aşa cum nu este, a făcut cîte ceva pentru reabilitarea serialelor noastre de sîmbătă seara...
Anchetele lui, conduse destul de dezinvolt şi sigur pe firul unor întîmplări «de culise», izbutesc să descopere realităţi mai puţin plăcute ale lumii în care se desfăşoară acţiunea. Au, adesea, un merit in plus faţă de acela al «aventurii»... Aşa a fost şi povestea guvernatorului «fără pete», în trecutul căruia s-a descoperit un cazier enorm... Aşa a fost şi cazul de spionaj industrial «rezolvat» cu abilitate, dar nu fără impasuri, de Mannix... Aşa au fost şi descoperirile amare privind viaţa socială şi
familială a unor magnaţi ai finanţelor...
Mannix, pe urmele unor cazuri de răpire sau de şantaj, pe urmele unor crime dubioase sau pe urmele unor cazuri de gangsterism contemporan, ajunge adesea în «medii înalte» şi scoate la iveală fapte cu implicaţii destul de grave în viaţa socială a Americii contemporane.
Cîteodată, aşadar (dar numai cîteodată!), eroul nostru de sîmbătă seara este mai mult şi altceva decît un simplu bătăuş stilat...
își îngăduie, apoi, destul de des, să iasă cam şifonat din disputele sale contondente şi, fără «mitul invincibilităţii» (deşi victoriile finale, fireşte, nu-i scapă niciodată), el ne devine, parcă, mai apropiat, mai familiar. Ca să nu mai vorbim de clipele în care îşi somează adversarul cu arătătorul în ceafă, pentru că şi-a uitat pistolul în buzunar. Sau de secvenţa aceea magnifică, în care, după ce urmăritorul său intră într-un lift cu gîndul crimei în creştet, aceeaşi uşă a ascensorului se deschide uşor, şi Mannix iese calm, aranjîndu-şi puţin ţinuta şi îndepărtînd o scamă de pe rever.
Dar nu neapărat despre Mannix sau nu numai despre Mannix şi despre scamele sale de pe rever voiam să scriu în rîndurile de faţă. Mai important mi se pare faptul că în ultimele luni, pe micile noastre ecrane a fost reabilitată ideea serialelor şi faptul este îmbucurător, chiar dacă doamna Bonacieux, pariziancă get-beget şi mereu frumoasă, a completat pe englezeşte (dar ce farmec special au căpătat, astfel, aventurile celor trei-patru muşchetari!), chiar dacă «Raţiune şi sensibilitate» nu e chiar « Forsyte Saga» (şi nici n-ar fi putut să fie), şi chiar dacă «Moş Goriot» a fost doar un serial corect (mare lucru, totuşi!), deşi ar fi avut, desigur, motive să fie mai mult... «Ideea serialului», pentru orice televiziune din lume, înseamnă un atu în plus, în stare să facă neobservate fel de fel de carenţe ale programelor.
«Ideea serialului», pentru orice televiziune din lume este o idee de succes (dovadă multitudinea creaţiilor de gen care se fac, azi, pe mapamond, dovadă şi atenţia sporită acordată producţiei româneşti de seriale), cu care se poate merge, de foarte multe ori, la sigur, chiar atunci (sau mai ales atunci) cînd personajele nu sînt deloc detectivi particulari, ci se numesc Flinstone sau Bubble, şi nu sunt angajaţii niciunui Intertest, ci sunt nişte familişti paşnici care locuiesc într-o cavernă cu confort sporit din epoca de piatră...
Călin Căliman, revista cinema, octombrie 1972
***
Interviu cu Mannix - revista Cinema, decembrie 1975
Mircea Mureşan: Îmi pare bine că vă cunosc, mai exact să vă întîlnesc, domnule Connors, și să vă spun că în România, personajul dvs., Mannix, este foarte popular. Serialul este difuzat sîmbătă seara și zeci de episoade au fost vizionate cu mare plăcere de spectatori.
Mike Connors: La rîndul meu sînt bucuros să aflu că o parte din munca noastră este cunoscută în România.
M.M.: O parte? Ce înţelegeţi prin o parte?
M.C.: Am început acest serial cu mai bine de opt ani în urmă. Am opt ani şi două episoade de cînd am început, să fiu Mannix...
M.M.: Este mult mai mult decît îmi imaginam. Cum vi se pare o asemenea activitate?
M.C.: Îmi place că e extrem de vie. Sînt în permanentă acţiune. Filmări interioare, exterioare, în deplasare... este atît de variat totuşi... în fiecare săptămînă lucrăm în locuri noi, cu oameni noi. Îmi place să lucrez mereu cu alţi oameni, să cunosc mereu oameni. Pentru mine este vital...
M.M.: Dacă sunteţi de acord, aş vrea să vorbim puţin despre condiţia umană, condiţia psihologică a actorului de serial tv. Fiind vorba de un timp atît de îndelungat, caracterul lui Joe Mannix nu a influenţat cumva caracterul lui Mike Connors?
M.C.: Da şi nu... Într-un fel, cred, caracterul lui Mannix e foarte asemănător cu al meu. Nu că sînt atît de eroic. Nu umblu cu revolvere, nu împuşc lume şi nimeni nu mă împuşcă pe mine... Dar in fond, privesc viaţa din acelaşi punct de vedere ca şi personajul meu şi găsesc că este imposibil să întruchipezi un caracter timp de opt ani fără să ajungi să simţi că te confunzi cu personajul. Totuşi seara cînd mă duc acasă, încerc să-l las pe Mannix la studio şi să realizez că sînt Mike Connors, fiinţa umană..
M.M.: Da, este foarte dificil şi în acelaşi timp interesant. Chiar dacă în teatru se mai întîrmplă ca un spectacol să se joace ani, de exemplu «Cursa de şoareci» de Agatha Christie, la Londra, sau «Scaunele» de Ionescu la Paris, diferenţa dintre actorul acestui gen de spectacol şi actorul de serial tv, cum este Mannix, diferenţa socială şi psihologică este fundamentală... Este o
viaţă, un mod de viaţă...
M.C.: Aşa cred şi eu. Ei joacă la teatru două ore pe seară, eventual... Dar cînd lucrezi într-un serial opt ani, 12 ore pe zi, cinci zile pe săptămînă, nouă-zece luni pe an, este aproape imposibil să te detaşezi de personaj. Devine într-adevăr un mod de viaţă Am foarte puţin timp liber, în cursul săptâmînii nu ies mai niciodată. Ajung acasă tîrziu, mai învăţ textul. Mi-ar fi greu să mă culc tîrziu şi să mă scol devreme şi să mai am destulă energie creatoare, minte limpede, memorie bună... Din punctul de vedere al vieţii personale munca actorului de serial, în general munca actorului de film, dacă este ocupat, e restrictivă.
M.M.: Spuneţi-mi, Mannix, nu vă e cîteodată duşman, adică nu simţiţi că îi deveniţi sclav, că viaţa vi se interzice?
M.C.: Cîteodată mi-e ciudă că nu pot să fac, că nu am libertatea să fac lucrurile pe care aş vrea să le fac. Şi soţiei mele îi e ciudă că nu putem merge
unde am vrea să mergem. Ne place să călătorim liniştiţi şi în locuri retrase, dar nu reuşim. Totuşi trebuie să-mi dau seama că munca este foarte bună. Prefer să fiu ocupat decît să nu fiu deloc.
M.M.: Aveţi copii? M.C.: Da. Doi, un băiat şi o fată. Din păcate nu am posibilitatea să petrec destul timp cu ei. Adevărat, plecăm împreună la sfîrşitul săptămînii, dar în rest sînt prea obosit şi nu sîntem împreună atît cît ar trebui.
M.M.: Copiii sînt mîndri de tatăl lor, adică de faptul că este un erou, Mannix?
M.C.: Cred că da. Dar nu mi-ar place să ştiu că umblă pe stradă şi se laudă cu asta. De altfel, nici nu cred că sunt impresionaţi excesiv.
M.M.: Aţi vrea să transmiteţi un mesaj spectatorilor români?
M.C.: Desigur, aş vrea să pot vizita într-o zi ţara dvs., aş vrea să le placă în continuare serialul «Mannix», să ne întîlnim personal.
M.M.: Sunteţi american?
M.C.: Sunt născut în America, din părinţi armeni. Tatăl meu este din Armenia, iar mama este americancă prin naştere, dar tot armeancă.
program: Femeia în alb - roman foileton. Ecranizare a romanului omonim al scriitorului englez W.W. Collins. Producție a studiourilor sovietice (titlul original Zhenshchina v belom, URSS, 1982). Premieră pe țară. Cu Grajna Baikștite, Alexandr Abdulov, Eduard Marțevici, Akvelina Livmane, Vitali Șapovalov. Regia Vadim Derbenev
Romanul debuteaza cu întâlnirea de la miezul nopții, dintre profesorul Walter si o misterioasă fugară de la azilul de nebuni. Femeia în alb prezinta modul în care se construiește și se distruge o identitate prin dublări și constraste.
Transmis la TVR în 3 episoade, ultimul pe 17 iunie 1985.
Un amator de recepții TV de la distanță (DX) a captat programul TVR în momentul transmisiei primului episod
Secvența respectivă, din filmul original, la minutul 42
data: 21 martie 1982 - prima menționare (duminică, în cadrul emisiunii Album Duminical
program: Cascadorii râsului - rubrică de secvențe comice din filme (10-15 minute) - selecțiuni din filme cu Stan și Bran, Charlie Chaplin, Norman Wisdom și alții
Ultima menționare: 16 februarie 1986 (duminică)
- reluată în 21 ianuarie 1990 (duminică, emisiunnea Caleidoscop, o singură difuzare)
video: genericul rubricii
video: secvență cu Norman Wisdom
RECENZII ÎN PRESĂ
Comedia cinematografică, mai cu seamă cea mută, este un dar făcut omenirii şi valoarea acestui dar creşte odată cu tensiunea erei atomice. Nu înţeleg de ce în locul dramoletelor, concentratelor de zaharină şi diverselor filme de serie C, care ne sunt oferite generos de către televiziune „în premieră pe ţară", nu se aleg din cînd în cînd unele dintre sutele de comedii memorabile, ce-şi confirmă vitalitatea în fața generaţiilor noi, la cinematecă. Dar există o prea scurtă emisiune intitulată „Cascadorii rîsului“. Minus hohotele de oligofreni care o încheie iritant (şi ar trebui discutate odată oportunitatea şi decenţa rîsului şi aplauzelor prefabricate, practicate mai ales la „varietăţi"), emisiunea e foarte binevenită. Dar modul de a antologa este mai puţin fericit.
Ar fi o impietate să denigrăm cuplul comic Stan și Bran, care a încîntat atîtea generaţii de copii - și nu numai de copii. Dar e uşor de observat că gagmenii celor doi au alunecat frecvent în stereotipie, s-au mulţumit cu variaţiuni prea puţin deghizate după acelaşi gest, aceeaşi situaţie: apercepţia şi reacţia întîrziată ori distrugerea sistematică, cu încetineală de ritual, a unei case, unui automobil, unui magazin. Revenirea gagurilor (şi in cîteva rînduri, repetarea în emisiune a aceloraşi fragmente) accentuează impresia de dejà vu şi contrazice hohotele stridente ce încheie emisiunea. Puţinele fragmente difuzate din Chaplin sau fraţii Marx arată cît de uşor ar putea deveni „Cascadorii rîsului" cu adevărat - şi cu un plus de calitate - comici.
Silvian Iosifescu, România literară, 5 aprilie 1984
***
Cred (nu cred, sunt sigur, de fapt) că unul din cele mai gustate momente ale programului TV duminical îl constituie acea „rubricuţă“ de pe la orele prânzului, intitulată „Cascadorii rîsului". Zic ,,rubricuţă" fiindcă, din păcate, ea nu are decît vreo zece minute. Şi zic „din păcate", fiindcă ea are un succes total, ceea ce ar îndreptăţi sporirea numărului de minute acordate. Împrejurarea ar trebui să dea de gîndit, căci descoperim aici, încă o dată, o insaţiabilă „foame de comedie" a privitorilor. Şi dacă este „foame de comedie", înseamnă că aceasta, comedia adică, nu există sau mai exact spus nu se difuzează în cantităţi suficiente. Funcţionează şi aici un fel de lege a cererii şi a ofertei. Din acest punct de vedere, programele cinematografice ale micului ecran nu sunt prea ofertante (încerc să-mi amintesc cînd am văzut ultima comedie şi nu reuşesc să îmi amintesc), şi atunci este explicabil, mai mult decât explicabil succesul de care se bucură „Cascadorii rîsului".
„Reţeta" alcătuirii acestui minuscul şi vesel „Intermezzo" pare (pare numai) simplă: se decupează trei-patru secvenţe din tot atîtea filme de ieri, de alaltăieri sau de azi, secvenţe ce pot fi urmărite
independent, deplin inteligibile în afara contextului (adică a filmului în întregul său), cu nişte „numere" de sine stătătoare. Există, vasăzică, nişte repere comice imuabile, un fel de „arhetipuri" de scene comice, posibil întotdeauna de a fi detaşate, fără pericol, de organismul-mamă (filmul din care fac parte). Toată arta, toată inspiraţia, toată „cascadoria" este de a sezisa care sunt aceste momente, de a-ţi aminti de ele la momentul oportun, altfel spus, de a şti să te îndrepţi spre o uriaşă bibliotecă din care să extragi volumul căutat şi să îl deschizi fără ezitări la pagina în care ştii că trebuie să se afle „citatul" necesar. Nu e uşor. Pentru asta îţi trebue memorie cinematografică, informaţie de specialitate şi - de ce nu! - simţ al umorului.
„Cascadorii rîsului" e, aşadar, ca moment (fugar totuşi), gustat din plin. Dar pînă la acel „plin" în materie de comedie cinematografică pe micul ecran mai va, cum se spune. Deocamdată.
program: Glas de bucurie - spectacol literar-muzical-coregrafic, dedicat zilei de naștere a Elenei Ceaușescu. Redactori Florica Gheorghescu, Adrian Munțiu, Virgil Comșa. Scenografia arg. Gheorghe Constantin. Regia artistică Carmen Dobrescu.
Își dau concursul: Emil Hossu, Adela Mărculescu, Ion Voicu, Ion Marinescu, Nicolae Herlea, George Motoi, corul Radioteleviziunii Române și alții.
